Istoric

Primele marturii ale prezentei   umane pe aceste locuri dateaza din neolitic. În urma cercetărilor arheologice efectuate în zonă de catre I. Paul în anii 1967 – 1968 s-au identificat în locul numit “Părăuţ”o aşzare neolitica, cu şapte nivele de locuire aparţinând fazei târzii a culturiilor neolitice Vinca şi Turdaş, suprapuse de mai multe nivele de locuire aparţinând fazei timpurii de dezvoltare, a culturii Petreşti.

În anii 1968 – 1970, se fac descoperiri arheologice în punctul „Troian” unde s-au identificat materiale aparţinând bronzului timpuriu – cultura Coţofeni şi bronzului clasic – cultura Wietenberg. În epoca bronzului locuirea în zonă se intensifică. Acum apar aşezări noi, ale triburilor Wietenberg şi Noua, pe lângă cea de la Daia Română la Dumitra, Mihalţ, Obreja, etc.

Acest nivel de locuire este suprapus de un altul aparţinând perioadei timpurii a epocii fierului – Hallstatt. Aceasta aşezare se înscrie în rândul altor aşezări din această perioadă, aflate în aria de influenţă a mării aşezari hallstattiene de la Teleac, cum sunt cele cunoscute la Berghin, Dumitra, Obreja etc.

Aşezarea hallstattiana este suprapusă la rândul sau de alta, altul  aparţinând Lateneului dacic. Dacii sunt prezenţi, în virtutea unei continuităţi de locuire încă din perioadele precedente. În zona imediată, descoperiri dacice sunt semnalate pe teritoriul localităţilor Berghin – „Viişoara”, Boz, Ciugud, „Crâjma lui Bran” şi „După Grădini”, Colibi, Cut –„Fântâna Dragului”, Dumitra, Ghirbom – „Ghiezuini”, Oarda –„Bulza” şi „Cutină”, Straja –„Fântâna Bunii”, Şeuşa – „La cărarea morii”, Vingard, etc.

Se poate observa că numărul aşezarilor creşte considerabil, prin răspândirea populaţiei pe intregul teritoriu al „Podişului dintre Secaşe”. O serie de aşezări descoperite sau semnalate aici, confirma popularea intensă a regiunii, în condiţiile structurării organizării sociale la nivelul triburilor.

În 1293 Episcopul Peteru obţine de la rege privilegiul regal de a se aşeza pe moşiile sale Dara, în acest an apare pentru prima data în istorie Daia, de unde putem concluziona faptul ca o parte din moşiile Daia existau şi aparţineau de domeniul episcopal.

Între anii 1550 – 1560, pe structura domeniului episcopal şi al capitlului ia fiinţa domeniul fiscal al Balgradului, aflat în patrimoniul funciar al principilor transilvani. Pe baza conscriptiei efectuate cu acest prilej, în cadrul acestui „iorsag” sunt amintite 45 de târguri, sate şi părţi de sate, printre care şi Daia Română.

Din 1918 satul rămâne sub denumirea românească de Daia Română, când la Marea Adunare Naţionala de la 1 Decembrie au participat un număr de 600 persoane din Daia conduse de către învăţătorul confesional loan Goţia.

Sari la conținut